Povestea unei tinere orfane de ambii părinți

Nu îmi aduc aminte de părinții mei. Tot ce știu despre ei este ceea ce mi s-a spus. Că au murit amândoi într-un accident de mașină atunci când eu aveam 2 ani. Îmi aduc aminte, în schimb, foarte vag, de bunica mea. Ea m-a îngrijit următorii 2 ani până când, din pricina unei boli incurabile, m-a părăsit și ea.

Și așa am ajuns la orfelinat. Normal aș mai fi avut o mătușă din partea tatălui, dar din câte am înțeles aceea avea prea multe pe cap ca să se mai îngrijească și de mine. La 4 ani nu prea înțelegeam ce se întâmplă. Mă alfam într-o casă mare, plină de copii și de doamne severe.

Nu am înțeles niciodată adevăratele sensuri ale cuvintelor „tată” sau „mamă”. Îi iubesc, dar nu i-am cunoscut niciodată cu adevărat. Tot ce mi-a rămas este o singură poză pe care o mai privesc din când în când.  Însă poza aceea nu îmi spune prea multe, nu îmi provoacă niciun sentiment anume.

Toată lumea știe ce se spune despre astfel de copii, ca mine. Despre copiii cu probleme în familie sau despre copiii cărora le lipsesc complet părinții. Că nu se va alege nimic de noi, că vom ajunge hoți sau prostituate și că vom avea o viață groaznică.

La școală nu am fost excepțională, am fost tot timpul un elev de nivel mediu, dar care era conștiincios și își făcea temele. Probabil am rămas la acest nivel deoarece niciodată nu aveam curajul să mă afirm. Stăteam cuminte în banca mea și vorbeam numai dacă eram întrebată. Oricum am fost arătată cu degetul ca fiind „fata aia de la orfelinat care nu are părinți” Mă obișnuisem deja să mi se spună așa, era ceva normal.

De obicei, orfelinatul ne sprijinea până terminam liceul, după ar fi trebuit să ne găsim ceva de muncă, iar dacă vrem să facem studii superioare trebuia să ni le plătim singuri. Așa că, am terminat liceul la fel de confuza ca atunci pe când l-am început, și am încercat să-mi caut ceva de muncă.

Peste tot eram lovită de întrebarea „Ce experiență ai?”, iar dacă nu mă întrebau asta, mă întrebau despre mine. Majoritatea angajatorilor când auzeau de cuvântul „Orfelinat” se schimbau brusc. Cine și-ar fi dorit să angajeze un copil cu „probleme”?

Când aproape îmi pierdusem speranțele, a venit la mine o doamnă în timp ce așteptam să intru la un interviu și mi-a dat o adresă la care să merg să mă angajez. Auzisem câte ceva despre videochat, dar nu eram sigură. Așa că, mai mult din curiozitate, am mers să văd despre ce este vorba.

Nu am să uit niciodată cum m-au privit cei de acolo. Oamenii aceea pur și simplu au văzut ceva în mine. Nu i-a interesat de unde vin și ce experiență am. Pot spune că studioul la care lucrez și acum, m-a „adoptat” pur și simplu.

Ei m-au învățat tot ce sunt azi, tot ce știu azi. În câteva luni am reușit să mă mut de la orfelinat, în chirie, și următorul an m-am înscris și la facultate.

Ei sunt singurii care au văzut ceva în mine atunci când toată lumea mă critica și mă considera nefolositoare și pentru asta am de gând să mulțumesc personalului de acolo toată viața. Doar pentru că sunt orfană și pentru că nu am avut norocul pe care l-au avut ceilalți copii, asta nu înseamnă că nu mă pot realiza.

Pe viitor plănuiesc să-mi deschid o mică afacere unde să angajez doar copii de la orfelinat. Vreau să demonstrez lumii că și noi suntem buni de ceva și că dacă suntem sprijiniți, putem ajunge sus.

Comentarii

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *